crazygirl93
Moderator
 Din: maybe from heaven...or hell?
Inregistrat: acum 16 ani
Postari: 54
|
|
Grecia antică este denumirea dată teritoriilor unde a luat naştere şi s-a dezvoltat civilizaţia vechilor greci.
Cuprins
* 1 Caracteristici generale
* 2 Scrierile timpurii
* 3 Perioada clasică
* 4 Literatura greacă târzie
Caracteristici generale
Insulele greceşti sunt recunoscute drept locul de naştere al vieţii intelectuale occidentale. Pentru a înţelege impactul considerabil al civilizaţiei greceşti asupra tuturor realizărilor culturale viitoare ale Europei, trebuie să ne întoarcem la perioada primordială a umanităţii, cea mitologică. Mitologia greacă reprezintă un ansamblu de legende care provin din religia vechii civilizaţii elene, cu zei creatori, intrigi în Eden şi eroi civilizatori. Aceste poveşti erau cunoscute de către toţi grecii din antichitate şi, în pofida scepticismului unor gânditori, le ofereau oamenilor atât ritualuri, cât şi istorie.
În mitologia greacă zeii panteonului capătă însuşiri omeneşti, însă rămân, înainte de toate, personificări ale forţelor universului, care acţionează asupra vieţii şi destinului oamenilor, explicând ceea ce pare inexplicabil într-un mod raţional. Ei sunt mai mult sau mai puţin schimbători şi, cu toate că uneori par a avea simţul dreptăţii, sunt adesea meschini sau răzbunători. Lumea mitologiei greceşti este complexă, plină de monştri, războaie, intrigi şi zei care intervin în permanenţă. Aceste credinţe pot fi comparate cu modul în care unii creaţionişti creştini din zilele noastre echivalează literal Biblia cu istoria lor.
Parthenon cca. 480-479 î.Hr.
În zilele noastre mitologia greacă rămâne nu doar sursa unor motive şi trimiteri literare, dar şi a unor poveşti fermecătoare care continuă să fascineze. Mitologia greacă rămâne o referinţă culturală importantă mult timp după ce religia greacă, de care a fost legată, a încetat să se mai practice. A existat o revoltă creştină de desfigurare sau distrugere a idolilor şi a altor imagini care reflectau cultul public al zeilor. Creştinismul a înlocuit păgânismul ca religie oficială a Imperiului Roman în 391, când a fost declarat unica religie a imperiului. Literatura reprezenta o problemă mai dificilă pentru creştini, deoarece influenţa mitologiei greceşti nu s-ar fi putut elimina peste noapte fără distrugerea operelor lui Homer, Theocrit, Vergiliu, Ovidiu şi a altor autori, valori culturale universale. Chiar si literatura creştină cea mai entuziastă face adesea trimiteri la mitologia greacă şi romană, tot aşa cum în scrierile de bază ale religiei creştine regăsim înţelepciunea şi unele dintre judecăţile filosofilor greci.
Scrierile timpurii
Cele mai vechi opere literare europene care s-au păstrat sunt Iliada şi Odiseea, ambele scrise în greaca veche, probabil înainte de anul 700 î.Hr. şi atribuite lui Homer. Dintre alte poeme epice timpurii s-au păstrat cele ale lui Hesiod, primul poet didactic. Poemele care tratează teme mitologice, cunoscute drept "Imnurile Homerice", datează din 800–300 î.Hr. Din operele multor poeţi greci din această perioadă, printre care autorii de elegii Tyrtaeus, Theognis, Solon, Semonides din Amorgos, Archilochus şi Hipponax s-au păstrat doar fragmente. Poemele lirice cele mai personale aparţin lui Alceu, Sappho şi Anacreon. Lirica doriană pentru reprezentaţii corale s-a dezvoltat în operele lui Alcman, Ibycus şi Stesichorus şi a atins perfecţiunea în operele lui Pindar, Simonide din Ceos şi Bacchylide.
Perioada clasică
Teatrul grec s-a dezvoltat din cântecele şi dansurile din cadrul ceremoniilor care aveau loc în cinstea lui Dionysos la Atena. În Atena s-au compus trei tipuri de piese: tragedia, comedia şi piesele cu satiri; ultimele nu păreau a fi luate prea în serios, cel puţin în perioada iluminismului grec (450-400). Originile tragediei şi ale comediei ateniene sunt incerte. O condiţie principală se pare că a fost existenţa, timp de secole, a unui cor, care avea un lider şi care intona un cântec despre un erou legendar; ulterior liderul, în loc să cânte despre acest erou, a început să-l întruchipeze. Tradiţia aristotelică defineşte tragedia drept o piesă despre oameni de condiţie superioară, cum ar fi eroii, regii şi zeii, a căror existenţă fericită suferă o lovitură şi care vorbesc un limbaj elevat. Este important să se înţeleagă că la începuturile sale teatrul a fost o formă de ritual religios şi că, deşi a devenit în Atena, în perioada clasică, o modalitate de relaxare şi distracţie, cu atât mai distractiv cu cât era mai sângeros, natura sa religioasă a rămas mereu vie în conştiinţa publicului. Din acest motiv teatrul prezintă caracteristicile universale ale oricărui ritual religios, explicând relaţia dintre om şi divinitate, dintre om şi lumea materială, violenţa şi originile acesteia şi încercând să controleze iraţionalul şi lumea materială.
Tragedia, în tradiţia aristotelică, are rolul de a purifica sufletul de "frică şi milă " –catharsis- un tratament terapeutic al tulburărilor emoţionale prin empatie cu drama eroului. În sec. al V-lea î.Hr. tragedia a fost dezvoltată de către trei dintre cei mai mari dramaturgi din istoria teatrului, Eschil, Sofocle şi Euripide. La fel de celebrat a fost cel mai de seamă reprezentant al vechii comedii atice, Aristofan. Simplificând definiţia, comedia priveşte oameni obişnuiţi a căror existenţă suferă o tranziţie de la împrejurări nefavorabile la împrejurări favorabile şi care vorbesc un limbaj obişnuit. Alţi scriitori care au dezvoltat acest gen sunt Cratinus şi Eupolis, despre care se cunosc foarte puţine lucruri. Umorul zgomotos al acestor opere timpurii a fost înlocuit de umorul mai temperat al "comediei mijlocii" şi în cele din urmă de "noua comedie", care a fixat forma acestui nou tip de piesă de teatru. Cel mai cunoscut autor din perioada noii comedii greceşti este Menandru.
Istoriografia a început în Grecia cu opera bogată şi larg răspândită a lui Herodot, relatările precise şi complete ale lui Tucidide şi naraţiunea alertă a lui Xenofan. În cursul acestei scurte perioade a literaturii ateniene au apărut scrieri filosofice de o profunzime fără precedent: operele lui Platon şi Aristotel au avut un efect incalculabil asupra gândirii occidentale.
În scrierile sale de tinereţe, Platon (întemeietorul Academiei) a încercat să transmită spiritul învăţăturilor lui Socrate şi să consemneze cu exactitate conversaţiile maestrului în dialogurile sale, care rămân principala noastră sursă de informare cu privire la aceste conversaţii. Capodopera dialogurilor de maturitate ale lui Platon este Republica. Dialogul începe cu o conversaţie a lui Socrate despre natura justiţiei, dar trece direct la o dezbatere amplă cu privire la virtuţile dreptăţii, înţelepciunii, curajului şi moderaţiei, aşa cum se manifestă atât în fiinţele umane individuale, cât şi în societate în ansamblul său. Acest plan al societăţii sau al persoanei ideale necesită relatări amănunţite despre cunoaşterea omenească şi despre tipul de programe educaţionale prin care ea poate fi însuşită atât de bărbaţi, cât şi de femei, şi este surprins prin alegoria peşterii, o imagine plastică a posibilităţilor vieţii umane.
Despre Aristotel se spune că a scris 150 de tratate filosofice. Cele 30 care s-au păstrat abordează subiecte extrem de variate, de la biologie şi fizică la etică, estetică şi politică. Despre multe dintre ele se crede că nu sunt, totuşi, decât "note de lectură", şi nu tratate complete, cizelate, iar câteva dintre ele se pare că nu sunt scrise de Aristotel, ci de membri ai şcolii sale.
Retorica greacă, extrem de apreciată în lumea antică, a fost dusă la perfecţiune în timpurile sale. Printre cei mai apreciaţi oratori se numără Antiphon, Andocides, Lysias, Isocrates, Isaeus, Lycurgus, Aeschines şi Demostene, considerat cel mai mare dintre toţi. Se consideră că literatura greacă clasică ia sfârşit o dată cu moartea lui Aristotel şi a lui Demostene (c. 322 î.Hr.). Cei mai mari scriitori ai perioadei clasice au anumite caracteristici comune: economia de cuvinte, expresia directă, subtilitatea raţionamentului şi preocuparea pentru formă.
Literatura greacă târzie
Aristofan, dramaturg
Următoarea perioadă a literaturii greceşti a atins apogeul în Alexandria elenistică, unde au scris şi au predat un mare număr de filosofi, dramaturgi, poeţi, istorici şi bibliotecari. Apar noi genuri, precum poezia bucolică, şi noi ediţii erudite ale operelor clasicilor din perioadele anterioare. Poeziile lui Callimachus, "Bucolicele" lui Theocrit şi epopeea lui Apollonius Rhodius sunt recunoscute ca opere importante ale literaturii universale. Producţia literară la momentul la care romanii preiau controlul asupra zonei mediteraneene este enormă, un amestec eterogen, de la sublim la pedant şi emfatic. O mare parte din scrierile acestei perioade s-au pierdut. În urma cuceririi Greciei de către romani, gândirea şi cultura greacă, predate pe scară largă în rândurile aristocraţiei romane de către sclavii-profesori au exercitat o influenţă considerabilă în lumea romană. Printre cei mai mari scriitori ai acestei perioade se numără istoricii Polybius, Josephus şi Dio Cassius, biograful Plutarh, filosofii Philo şi Dio Chrysostom şi autorul de romane Lucian. O mare operă romană scrisă sub influenţa greacă au fost meditaţiile filosofice ale lui Marcus Aurelius. Odată cu răspândirea creştinismului, lieratura greacă ia o nouă întorsătură, după cum o atestă numeroase scrieri ale Părinţilor Bisericii. Religia domină literatura Imperiului Bizantin şi contituie sursa unui bogat tezaur scris, în general necunoscut în Occident. Excepţii notabile sunt operele unor istorici precum Procopiu, Anna Comnena, George Acropolita, Împăratul Ion al VI-lea şi ale unor autori de antologii, Photius.
_______________________________________
Fight for your dream even if you think it's impossible
|
|
